Care sunt ”otrăvurile cele mai periculoase” pentru minte și suflet? Frate, nu gusta din ele

Mintea este ochiul sufletului întreg. Mintea este fereastra sufletului spre Dumnezeu. Când mintea e curată, luminată şi deschisă spre Dumnezeu, se revarsă în tot sufletul lumina din cer şi gândurile ni se înaltă şi ele spre Dumnezeu.

Aflându-se la o întâlnire cu studenții de la teologie, Părintele Ilie Cleopa explică importanța păstrării minții curate pe parcursul întregii vieți. Cât de important este pentru orice creștin să fie tot timpul în gardă, să nu lase nici cel mai mic gând necurat să-i pătrundă în minte și-n inimă și cât de important este pentru evoluția lui spirituală să fie în permanentă conexiune cu Divinitatea. Căci, după cum spune și Biblia, ”când mintea e curată, totul în sufletul omului este curat și este curat omul întreg” (Titus 1.15).

Care sunt cele mai periculoase otrăvuri pentru minte și suflet?

Dar iată care sunt atributele, în accepțiunea sfântului Părinte Cleopa, care ne împânzesc mintea și sufletul și care ne fac să păcătuim și să uităm de iubirea pentru Dumnezeu:

Când ne iubim pe noi mai mult decât îl iubim pe Dumnezeu

”Această îndrăzneală – să zicem așa -, sau semeție de cuget, sau cutezanță de sine a omului de a se bizui pe pe puterea lui de voință este izvorâtă din iubirea de sine”, spune Părintele Cleopa.

Cel care se iubește pe sine mai mult decât pe Dumnezeu sau pe cei din jurul lui, atrage păcatele ca un magnet. În acel punct, iubirea de sine se confundă cu dorința și plăcerea, cu nevoia acută de a acumula mai mult decât strictul necesar și cu implicarea în relații ”otrăvitoare”. La bază, iubirea de sine nu e un lucru rău, însă ea devine periculoasă, în momentul în care încrederea în forțele proprii ignoră orice alt ”ajutor” și, prin urmare, ignoră puterea izvorâtă din dragostea Creatorului pentru noi.

Egoismul
A fi egoist este incompatibil cu a fi un bun creștin, susțin sfinții părinți. În mintea omului egoist se nasc, mai degrabă, uneltiri, resentimente și invidie. Acesta este și motivul pentru care, susține Părintele Cleopa, păcatul își găsește mai repede calea în inima și mintea unui astfel de om.

”Căci, îndată ce se ridică din noi părerea de sine, sau îngâmfarea, sau cinstea de sine, îndată ne părăsește Domnul și ne lasă în propriile noastre puteri. Egoismul.”

Mândria și fățărnicia

Mândria, după cum bine știm, se numără printre cele șapte păcate capitale și, din păcate, nu există om pe pământ care să nu fi fost atins, măcar o dată în viață, de sindromul ei. Chiar dacă e greu, deseori chiar imposibil, de luptat cu el, părintele Cleopa atrage atenția asupra lui și-l consideră unul din atributele ”dușman” al minții și al inimii.

”Îndată ce Duhul Sfânt simte o mică licărire a mândriei, se ferește și-l lasă pe om în propriile sale puteri. Și atunci vedem că am ajuns la cădere. Ori cu mintea, ori cu cuvântul, ori cu lucrul, ori – Doamne ferește -, cădere care ne desparte prea tare de Dumnezeu”.

Imaginația

Imaginația este, și ea, o treaptă greu de trecut în lupta cu păcatele, o treaptă la fel de prezentă în sufletele și-n mințile noastre ca și mândria. Paradoxul, în acest caz, vine din faptul că, imaginația naște artă și creează frumos, însă, la fel de întrebuințată este și în sensul contrar al realizării de patimi și rele. Dacă este folosită pentru a atrage sentimente de ură, invidie, de mândrie și fățărnicie, imaginația, spune părintele Cleopa, devine inamicul minții și al inimii.

”Imaginația, după Sfântul Vasile cel Mare, este pod al diavolilor, prin care intră în sufletul omului. De aceea trebuie o mare atenție la rugăciune să nu ne închipuim nimic, căci prima vama pe care o întâlnește mintea înspre inimă este imaginația. Nici o faptă rea, niciun diavol, nici o patimă nu trece de la minte la simțire decât prin imaginație”.

Nesimțirea inimii

Definită de părintele Cleopa ca fiind suma fățărniciei, mândriei, a iubirii de sine și a egoismului, nesimțirea inimii este, probabil, cea mai periculoasă, ispită în care putem cădea. Odată intrate în viforul ei, sufletul, mintea și trupul sunt destinate pierzaniei, iar singurul care ne poate salva este Dumnezeu.

”Apoi vine moartea minții și omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului, adică nesimțirea inimii. Nesimțirea, nu numai că omoară sufletul, ci omoară mai întâi partea privitoare, adică mintea; nesimțirea este moartea minții și omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului”.

Și pentru că niciuna, din cele enumerate mai sus, să nu pună stăpânire pe sufletul și mintea noastră, e nevoie, spune părintele Cleopa, de patru ”arme” cu care să apărăm cetatea minții.

Părintele Cleopa ne dezvăluie cele patru arme pentru păstrarea minții curate

Voința
Păcatele, după cum spune părintele Cleopa, bat la ușa minții noastre în fiecare moment al existenței. Ele vin, insistă și rămân, indiferent de momentul sau de starea pe care o avem. De aceea, e nevoie de multă voință pentru a le ține la distanță. Iar noi, oamenii am fost înzestrați de către Creator cu această putere: voința.

”Îndată ce ne-am trezit, simțim cu mintea dacă se apropie un păcat de minte sau un gând rău; ca orice gând rău este un șarpe gânditor, adică un diavol. Și îndată ce l-am simțit că se apropie, să ne împotrivim; cu arma bunei voiri ( cu voința ) ne împotrivim să nu-l primim, căci avem aceasta putere”.

Atenția
Mai apoi, e nevoie de atenție. Căci voința nu poate funcționa singură, fără ajutor. Avem nevoie să fim permanent în ”gardă”, să ne „păzim spatele” zi și noapte. Căci doar fiind atenți la momentul în care păcatele se îndreaptă spre mintea noastră, le vom putea combate.

Rugăciunea
Pentru ca reușita să fie garantată, mai este nevoie de o armă extrem de importantă, rugăciunea. Fără ea, susține părintele Cleopa, procesul păstrării minții curate este aproape imposibil. Dacă nu există comunicare și conexiune cu Divinitatea, nu există nici implinire și evoluție.

Smerenia
Și nu în ultimul rând, avem nevoie de smerenie:

”Ne trebuie smerenie ! Să ne trezim cu mintea, să ne împotrivim păcatului cu mintea, să chemăm pe ” Doamne Iisuse … ” și să avem mare smerenie a inimii și cunoștință de sine, fiindcă ne luptăm cu demonii cei mândri”, spune părintele Cleopa. Iar smerenia este un atribut pe care ar trebui să-l aibă fiecare om, nu neapărat în această luptă, ci și în viața de zi cu zi.

Sursa: noulpamant.ro

Miracolul după incendiu, după ce „focul a fost peste tot, în toată clădirea”. Icoana Sfântului Nicolae și racla cu moaște, nearse

Biserica ortodoxă a Sfantului Nicolae, din West Babylon, Long Island (NY/SUA), aparținând Patriarhiei de Constantinopol, a fost grav avariata într-un incendiu.

Potrivit unui preot local, Pr. Dimitri Kazakisa, incendiul a izbucnit din cauza unei defecțiuni a unității de răcire dintr-o cameră mică din apropierea altarului sfantului lacas ortodox. Potrivit datelor preliminare, prejudiciul este estimat la milioane de dolari.

„Prejudiciul a fost cauzat de un incendiu imens. Focul a fost peste tot, in toata cladirea” – a spus el, într-un interviu pentru Radio WCBS 880 AM.

Preotul a spus că incendiul a distrus un număr mare de icoane noi, care se aflau in lacas.

„Pe peretele vestic al bisericii atarnasem icoane noi. Și acum, la mai puțin de o lună și jumătate, nu mai este nimic din ceea ce era”– a spus el.

„Pur și simplu nu am cuvinte. Inima mi s-a sfasiat, atunci când am văzut cum focul distruge totul în calea sa”- a spus enoriașa Victoria Lentseres.

foto: CBS New York – CBS Local

Dar, conform preotului Dimitrie Kazakisa, dincolo de daunele cauzate de foc în sfantul lacas, s-a intamplat si o minune:

„Singura icoana care a supravietuit complet in flăcări, a fost o icoana a Sfantului Nicolae: Biserica este a Sfantului Nicolae – icoana este a Sfantului Nicolae” – a spus preotul.

La fel s-a intamplat cu racla cu moaștele Sfântului patron Nicolae:

„Au supraviețuit moaștele Sfântului Nicolae!; adica, o particica din moastele sale. Aceasta relicva ne este foarte draga!”- si-a impărtășit bucuria Pr. Dimitrie.

Ar trebui remarcat faptul că este al treilea și cel mai devastator incendiu care a avut loc în Biserica Sfantul Nicolae.

Focul precedent a avut loc în această biserică în anul 1992.

Sursa: lonews.ro

Candela „neadormită” a Sfântului Mormânt veghează nestinsă de 17 veacuri

Candela „neadormită” a Sfântului Mormânt luminează din 326, anul în care a fost descoperit Mormântul lui Hristos, şi de atunci veghează nestinsă de 17 veacuri. Candela este stinsă doar  o dată în an, în dimineaţa Sâmbetei Mari, pentru a fi aprinsă puţin mai târziu cu Sfânta Lumină.

Prima mărturie despre candelă stă scrisă  în Cronica Egeriei. Pelerina Egeria este o ascetă originară din Spania, care a vizi­tat Sfântul Mormânt în perioada 381-384, descrie Vecernia săvârşită în jurul Mormântului lui Hristos, spunând următoarele:

„La ceasul al zecelea, care aici se numeşte Lichnicon sau, cum spunem noi, Vecernie, o mare mulţime s-a adunat la Înviere. Toate făcliile şi lumânările s-au aprins şi aceasta a creat o lumină înfricoşătoare. Lumina, însă, nu intră din afară, ci se primeşte dinăuntru, din peşteră [Mormânt], adică de dincolo de zăbrele, unde o candelă arde totdeauna, zi şi noapte” (Egeria: diary of a pilgrimage, Ed. G.E. Gingras, New Zork 1970, p. 90)

”Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos”,  de Haralambie Skarlakidis , traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu –Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, p. 42)

 

Scurtă rugăciune care este bine a fi citită în fiecare post

Dumnezeul nostru, nădejdea tutu­­ror marginilor pământului și a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai înainte ai întocmit, prin Legea Ta cea Veche și Nouă, aceste zile de post, la care ne-ai învrednicit să ajungem acum, pe Tine Te lăudăm și Ție ne rugăm: întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim întru ele cu sârgu­ință, spre mărirea numelui Tău celui sfânt și spre iertarea păca­telor noas­tre, spre omorârea patimilor și biru­­ință asupra păcatului; ca împreună cu Tine răstignindu-ne și îngro­pân­du-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte și să petrecem cu bună­plă­cere înaintea Ta întru toate zilele vieții noastre.

Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Hris­toase, Dum­­­ne­­zeule, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte, și Preasfântului și bu­nului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin.

Rugăciunea care te păzeşte de ispite , de gânduri necurate şi vărsare de sânge, numai să o zici din inimă

Începeți de astăzi să vă rugați rostind acestă rugăciune și veți avea parte de o bucurie nesfârșită. Nu le rostiți mecanic, ci cugetând că Dumnezeu e de față, că vă aude și vă vede.

Rugăciunea cea mai puternică care te păzeşte de ispite , de gânduri necurate şi vărsare de sânge este aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Dacă ar vibra în mintea noastră rugăciunea aceasta, fie călugăr sau mirean închinător, de unde eşti, diavolul nu are putere să intre în sufletul acesta, pentru că aude numele Dumnezeului Celui viu. Şi Dumnezeul nostru este foc mistuitor, îi arde pe diavoli.

Nu te poate învinge nimeni dacă ai în inima ta și mintea ta pe „Doamne Iisuse…”. Dar trebuie să ai o treaptă a rugăciunii. Când zici „Doamne Iisuse…” se cutremură duhurile iadului, numai să zici din inimă.

”Munceşte şi te roagă“ Ce este și cum se folosește metanierul

Siragul de metanii (metanierul) nu este un obiect strict monahal, ci el poate fi foarte bine folosit si de catre oamenii din lume, de catre toti cei care vor sa se roage lui Dumnezeu. El nu este însa vreun fel de amuleta cu puteri magice sau exorciste, ca cele date de catre vrajitori sau mediumuri oamenilor naivi ca sa le poarte la încheietura mâinii sau la gât.

Dimpotriva, este un adevarat obiect sfânt, ortodox, folosit pentu rugaciune.

Exista doua moduri în care ne putem ruga folosind siragul de metanii:

1. În orice moment al zilei în care avem putin timp liber, tinem metanierul în mâna stânga sau dreapta si miscam cu degetul de la un nod la altul zicând în acelasi timp rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)” sau „Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma”.

2. În momentul în care ne facem rugaciunea zilnica, dupa regula de rugaciune pe care ne-a dat-o duhovnicul nostru, putem tine siragul de metanii între degetul mare si aratator si miscam cu ajutorul degetului mare de la un nod la altul. La fiecare nod facem simultan urmatoarele doua lucruri: ne însemnam cu semnul sfintei cruci si rostim rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Când terminam toate nodurile siragului de metanii, continuam în acelasi fel, de atâtea ori de câte ne-a spus parintele duhovnic.

În acest punct trebuie sa subliniem un lucru foarte important: exista multe carti despre rugaciune, dar înainte de a începe sa urmam o regula de rugaciune, este absolut necesar sa cerem sfatul, binecuvântarea si îndrumarea spirituala a parintelui nostru duhovnic ( preotul la care ne spovedim). Asa ne-a învatat Dumnezeu de la început pentru a evita amagirile si pentru a nu pierde calea cea dreapta.

Rugaciunile care pot fi spuse cu ajutorul siragului de metanii

În general, atunci când ne rugam folosind siragul de metanii rostim o rugaciune care este cunoscuta sub numele de „Rugaciunea lui Iisus”. Aceasta poate fi spusa într-o forma scurta: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)” sau într-o forma mai lunga: „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)” sau „Pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)”.

De asemenea se poate folosi siragul de metanii si cu alte rugaciui scurte precum: rugaciunea vamesului – „Dumnezeule, milosiv fii mie, pacatosului” (Lc. 18,13), rugaciune catre Maica Domnului – „Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”, rugaciuni catre Sfântul Înger Pazitor („Sfinte Îngere, pazitorul vietii mele, roaga-te lui Dumnzeu pentru mine, pacatosul”), catre diferiti sfinti în parte („Sfinte –numele- roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul”) sau catre toti sfintii („Toti sfintii rugati-va lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul”).

De asemenea putem folosi siragul de metanii si pentru a ne ruga pentru altii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnzeu, miluieste-l (miluieste-i) pe robul (robii) Tai, … (numele)”. Aceasta este valabil si în cazul rugaciunii pentru cei morti: „Doamne, odihneste cu dreptii sufletele adormitilor robilor Tai”.

Părintele Teofil Părăian: „Metanierul este un suport material pentru o lucrare spirituală“

Trebuie subliniat înca o data ca în ceea ce priveste orice regula zilnica de rugaciune, primul si ultimul cuvânt îl are parintele duhovnic al fiecaruia, asa cum ne-au sfatuit Sfintii Parinti, pentru a evita prin aceasta amagirile si caderile.

sursa: manastirealipnita.ro

 

”Aceasta nu este numai o gândire prostească, ci chiar una drăcească”. Superstiţiile subjugă pe cei slabi

Multă lume de pe la noi, chiar şi atunci când merge la biserică uită, de fapt, că a venit în Casa Domnului şi are ispita superstiţiilor, o făcătură diavolească.

Am avut un șoc aflând cazul întâmplat la una din mănăstirile basarabene, când o femeie de vreo 40 de ani, de mână cu copilul ei, care de cum a intrat pe poartă a început a avea un comportament straniu. „Măsura” cărarea de-a latul, se oprea confuză şi numai că s-ar fi întors din drum. Abia, când măicuţa ce venea cu două căldări deşarte a început să o dojenească, dându-și seama că femeia fuge din calea ei care nu cumva să nu-i meargă bine, am priceput misterioasa purtare. Chiar nici nu mi-am imaginat că e posibil aşa ceva, mai ales că, la sigur, se considera creştină. „Enoriaşa” credea şi mă gândesc că nici nu s-a debarasat de superstiţia că dacă iese în cale cineva cu găleţile deşarte – nu-ţi va merge bine.

Sunt situaţii şi mai banale. În una din deplasările mele, şoferul a oprit maşina când pe drum a apărut un băieţel cu o căldare deşartă. Copilul se ducea să aducă apă de la fântână şi nici gând de a purta ghinion. Oricum, automobilistul a strigat, oarecum indignat: „De ce treci cu căldarea goala? I-a întoarce-o cu fundul în sus!”

Acestea şi alte cazuri, precum şi o discuţie avută cu o măicuţă, care mi-a mai confirmat că multă lume are un comportament neadecvat, venit din necunoaştere şi o credinţă oarbă în superstiţii, m-a şi determinat să scriu acest material.

Răspândite mai ales în satele noastre, superstiţiile vin din adâncurile vremurilor. Deşi multe au dispărut cu timpul, sunt destule cele în care se mai crede cu tărie. Am aflat, spre exemplu, că sunt unele persoane convinse că dacă în cale le va ieşi un orb, un infirm sau chiar, şi mai şi, – un popă, atunci ziua le este dată peste cap. Chipurile dacă scuipă de câte trei ori în cele patru puncte cardinale, pericolul este că şi cum luat cu mâna.

„Dacă-ţi iese doctorul în cale te şi îmbolnăveşti? Dacă-ţi iese frizerul în cale îţi cade părul din cap? Dacă-ţi iese mecanicul în cale ţi se strică maşina? .. Şi atunci când îţi iese preotul în cale cum o să-ţi meargă rău? Roagă-te lui Dumnezeu să nu te întâlnești cu diavolul. Dacă îţi iese preotul în cale bucură-te că ai ocazia să-l întrebi ceva sau să-i mărturiseşti ceva. De fapt celor buni şi înţelepţi poate să le iasă şi Satana în cale că tot bine le merge, iar celor răi poate să le iasă şi Dumnezeu în cale că tot rău le merge”, comentează această superstiţie un preot.

Dar răul nu vine din faptul că-ţi iese în cale într-un fel sau altfel o persoană. Răul vine din necredinţă pe care o are superstiţiosul în inimă. Şi aceasta e una din multele capcane pe care le întinde satana omului care nu face discernământul dintre bine şi rău, adevăr şi minciună. Şi la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim: „Văzând un om oarecare, repede îl poţi condamna, la îndemnul nefast al superstiţiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ţi-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmaş fratelui tău, fără niciun motiv justificat? Şi nu înţelegi cât e de mare batjocura, cât de mare este ruşinea şi, mai mult cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un coşmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri şi crede că acestea ar prevesti ceva rău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când ieşi din casă, să te păzeşti de a păcătui. Dacă vom păcătui va veni şi căderea noastră”.

Una din superstiţii este legată de căsătorie. La alegerea datei nunţii, tinerii evită să o planifice în zile de vineri sau în data de 13, care chipurile ar fi cu ghinion. Alţii umblă după altfel de prejudecăţi, cum ar fi consecvenţa unor anumite cifre. De exemplu, anul trecut, deşi era în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, stil vechi, pe 07.07.07 o mulţime de cupluri şi-au jucat nunta. Au ales o dată care chipurile este purtătoare de noroc, ignorând importanţa unei taine divine. Tot la numere „cu noroc” s-au aventurat şi-au făcut nunta la 20.05 anul 2005, şi la 20.06 anul 2006 şi poveste se va şi anul acesta pe 08.08.08 sau 20.08. Am auzit că unii au superstiţia că dacă nunta va fi jucată în ziua de naştere a mirelui sau a miresei, atunci viaţa le va fi foarte grea.

Tot la Sfântul Ioan Gură de Aur citim: „Această nu este numai o gândire prostească, ci chiar una drăcească”, iar un proverb grecesc spune: „Fiecare zi este a lui Dumnezeu”.

De fapt, viaţa noastră este călăuzită de Cel de Sus, ci nu oarecare superstiţii, ce nu au nici o legătură cu adevărata credinţă.

Apropo alte banalităţi legate de superstiţiile numerologice. Unii din posesorii de maşini plătesc bani grei pentru a obţine un număr de înmatriculare cu noroc. Bizar este să crezi că 222 sau 999 te vor salva dacă vei alege păcatul.

În una din bisericile basarabene, la botezul copilului, preotul i-a dojenit pe părinţii care i-au pus copilului la mână o aţă, care chipurile scapă de deochi. Duhovnicul le-a spus că prin simbolurile creştine acesta poate fi ferit de fel de fel necazuri. Crucea este cea care mereu îl va apăra şi nu e bine să oferim ocrotirea copilului unei aţe, fir sau fel de fel de talismane.

Zilele trecute am aflat că în unele sate de pe la noi, copilul este uns cu nămol şi se crede că alungă piaza rea, de deochiul şi pizma. Mă întreb cum oare se poate întâmpla aşa ceva, chiar atât e de mare puterea nămolului?

Sfântul Ioan Gură de aur îi întrebă pe cei care cred în superstiţii: „Tot nu vă ruşinaţi, tot nu vreţi să înţelegeţi odată pentru totdeauna că acestea sunt capcanele vicleanului, că încă de la naştere încearcă să-şi vâre vicleşugurile?” Copilul trebuie botezat şi însemnat cu cruce de preot şi nu murdărit de noroi.

Una din superstiţii am aflat-o de la nişte amici, care au venit să ne vadă fetiţa. Mi-au spus că pentru ca piciul lor să nu se simtă singur şi neocrotit, lângă pătuţ pun o mătură. Sfatul l-au primit din partea bunicilor de la ţară. În schimb, noi nu am luat cont de povaţa lor, pentru că în odăiţa sunt câteva icoane: cea a Maicii Domnului cu Pruncul şi a Sfântului Nectarie, arme sigure pentru răuvoitorii micuţei. Acum când mergem la biserică înţeleg de ce foarte mulţi copii plâng atunci când sunt părtaşi la Taina Împărtăşaniei, pentru că părinţii unora dintre ei cred în superstiţii. Micuţii care aşteaptă cu nerăbdare, având schiţat un zâmbet firav pe faţă, cu certitudine sunt crescuţi în spiritul credinţei adevărate – iconiţe, agheasmă, busuioc, rugăciuni şi desigur semnul crucii.

Totodată unii pentru a feri de rău copilul mai pun sub pat un săpun sau leagă usturoi de gât. Citeam la o faţa bisericească: „Dacă diavolul ar fugi de mătură şi de săpun, n-ar mai fi nevoie de post şi rugăciune, de biserici şi de slujbe religioase. Ne-am lega fiecare câte o mătură şi un usturoi de gât, un săpun în buzunar şi gata, ar fugi toţi dracii, n-am mai avea ispite. Dar nu e aşa! Iisus spunea: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17;21).

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă părinţii că încă de când se naşte să apere copilul cu armele duhovniceşti şi să-l înveţe să-şi facă singur, pe frunte semnul crucii, dar până va putea el singur, să-l facă ei.

Unii din zgârcenie au superstiţia ca să nu dea nimic lunea, că nu le merge toată săptămână şi nici marţea pentru că sunt trei ceasuri rele. Dar, oare este scris că lunea şi marţea nu trebuie să faci fapte bune?

În Matei 5;24 este scris „Celui ce cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta”. „împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casa ta pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Daca dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei”, citim în Isaia 58;7-10.

Lista superstiţiilor e atât de mare încât ar trebuie pagini întregi, dar şi ore foarte multe pentru a le înţelege. Oricum, concluzia mea este că superstiţiile sunt un fel de surogat de credinţă a celor slabi.

Astfel, or omul se lasă de banalităţile demonice, or continuă să se bălăcească în păcat. Biserica dă un canon greu pentru superstiţioşi, la fel ca pentru magie şi vrăjitorie. Mai bine să aprindem lumina adevăratei credinţe decât să orbecăim în întunericul falselor viziuni. Doamne ajută!

Autor: Dinu RUSU

sursa:  logos.md

Trebuie să fie nevoințe. Știința medicală recunoaște: ”Postitorii postesc și nu pățesc nimic, nu numai că nu pățesc, dar se și vindecă de boli”

Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie.

Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.

Între nevoințe – metanii, privegheri și celalte rele pătimiri – se află și postul. „Pântecele gras nu naște minte subțire”. Eu știu asta de la Părinți. Toate cărțile patristice vorbesc despre post. Părinții stăruie să nu ne hrănim cu mâncăruri greu digerabile sau grase, căci ele fac rău și trupului dar și sufletului. Ei spun că oița mănâncă numai ierburile pământului și este atât de liniștită. Ați văzut cum zic, „ca o oaie”. În vreme ce câinele, pisica și toate celelalte carnivore sunt animale sălbatice. Carnea face rău omului. Fac bine ierburile, fructele, și așa mai departe. Pentru aceasta Părinții vorbesc despre post și osândesc multa mâncare și plăcerea pe care o simte cineva din mâncărurile cele bogate. Să fie mai simple mâncărurile noastre. Să nu ne îngrijim așa de mult de ele.

Nu mâncarea, nu traiul bun asigură sănătatea, ci viața sfântă, viața lui Hristos. Cunosc nevoitori care posteau mult și nu au avut nicio boală. Nimeni nu s-a îmbolnăvit din pricina postului. Mai mult se îmbolnăvesc cei ce se hrănesc cu cărnuri și ouă și lapte, decât cei cu un regim frugal. S-a observat asta. Chiar și știința medicală spune asta acum. Postitorii postesc și nu pățesc nimic, nu numai că nu pățesc, dar se și vindecă de boli.

Însă, ca să le faceți pe acestea, trebuie să aveți credință. Altfel vă ia amețeala. Postul ține și de credință. Nu vă face rău postul, atunci când vă digerați bine mâncarea. Nevoitorii transformă aerul în albumină și nu sunt afectați de post. Când aveți dragoste de cele dumnezeiești, puteți posti cu multă mulțumire și toate sunt ușoare; altfel par un munte. Cei ce și-au dăruit inima lui Hristos și spun rugăciunea cu iubire fierbinte au devenit stăpâni și au biruit lăcomia pântecelui și neînfrânarea.

Există astăzi mulți oameni care nu pot posti nici măcar o zi, iar acum trăiesc cu regim vegetarian nu din motive de credință, ci pur și simplu pentru că socotesc că le face bine la sănătate. Dar trebuie să crezi că nu vei păți nimic dacă nu mănânci carne. Bineînțeles, atunci când omul este bolnav, nu-i un păcat să mănânce și mâncăruri care nu sunt de post, spre întărirea organismului…

Părintele Porfirie

Extras din ”Ne vorbeşte Părintele Porfirie”, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003

”Omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate. Nu aveţi, pentru că nu cereţi”

Fericitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate; „să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi”.

Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricina este că nu le ceri de la Dumnezeu: „nu aveţi, pentru că nu cereţi” spune dumnezeiescul lacov (4, 2). Te temi de primejdie? Te înspăimânţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi. „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

Să nu încetezi, aşadar, să te hărăzeşti pe tine lui Dumnezeu şi să-L rogi, fierbinte, să dea putere slăbiciunii tale şi să-ţi întărească voinţa întru această hotărâre pe care ai luat-o cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El însuşi: „De va striga către Mine îl voi auzi, pentru că sunt milostiv” (Ieşire 22, 27).

IPS Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Extras din ”Povățuiri pentru spovedanie”, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei si Rădăuţilor, Suceava, 2002, pag. 64

Când nu este sărutul un păcat

Am văzut multe săruturi la viaţa noastră mai ales la televizor, unele în filme de duzină, altele în filme cu poveşti sclipitoare. Dar toate sărutările pe care le-am văzut dăruite cu atâta gratuitate, oricât de frumoasă şi de ziditoare ar fi fost povestea de dragoste în interiorul cărora au luat naştere, rămân un păcat.

Şi, astfel de sărut, este un păcat pentru că nu este consfinţit de taina căsătoriei, şi mai mult decât atât, este unul adulterin căci mulţi actori şi actriţe care joacă în astfel de roluri sunt căsătoriţi(e) legitim în viaţa de zi cu zi cu alte persoane. Oricât de „profesional” ar fi sărutul, păcatul tot este înfăptuit, dar mai rău… că are recul în inimile noastre. Şi ne-am împărtăşit de păcatul lor, uitându-ne, de tare multe ori.

Aşa am fost învăţaţi să căutăm sărutul cu orice preţ, de la o vârstă cât mai fragedă, să-l dăruim fără să ne gâdim câtă încărcătură sufletească şi câtă însemnătate are, ajungând să sluţim unul din cele mai intime şi curate gesturi de dragoste, în ceva grosolan, pătimaş şi banal.

Abia după ce m-am căsătorit, am învăţat că sărutul nu este un gest de afecţiune faţă de soţ, soţie ci o împărtăşire a dragostei, în taina lui Dumnezeu. Că mă vatăm atunci când caut sărutul cu dezinvoltură, căci sărutul este ceva intim şi profund, iar nu superficial şi în văzul lumii. Că pentru sărut, trebuie să-mi curăţesc buzele cu rugăciuni şi lacrimi, că sărutul nu este doar al buzelor, ci o unire a inimilor… că sărutul se adresează doar familiei, a sfintelor moaşte şi icoane. Că el nu se adresează şi nu se va adresa în veci prietenului (prietenei) de două săptămâni sau două luni… ci doar soţului (soţiei).

Abia atunci când privirea inocentă a copilului tău se aproprie de buzele tale, abia atunci când curăţia lui te pune faţă în faţă cu necurăţia ta, ca într-o oglindă… abia atunci realizezi că eşti ca un beţiv notoriu în faţa unui sfânt.

Când săruţi fruntea nevinovată şi inocentă a copilului tău, cum să nu te cutremuri şi să nu te gândeşti că îţi mânjeşti propriul copil de necuraţia buzelor tale care s-au spurcat de-a lungul vremii cu atâtea înjurii, minciuni, beţii, care au sărutat pătimaş alte buze decât cele ale mamei copilului tău… şi câte şi mai câte?!?

Cum să nu te mustre conştiinţa care strigă în tine arzător: „Sfântă sărutare… unde eşti?”

Încă mai sunt astăzi fete care vor să-şi sărute doar soţul. Încă mai sunt oameni care ştiu că sărutul nu este doar o banală atingere a buzelor, ci este un act liturgic, este o împărtăşire tainică a doua inimi.

Autor: Vitalie Mereuţanu – Magistru în Teologie

sursa: ortodoxia.md